My Origin Story
Am fost o copilă serioasă, profundă, cu o busolă morală care mă ghida de când eram micuță. Trăiam cu o sensibilitate ridicată, pe care o ascundeam, pentru că am învățat devreme să o văd ca pe o slăbiciune. Iubeam câinii, îmi imaginam scene de teatru pe care le jucam singură sau cu prietenii și verișorii mei, îmbrăcată cu hainele și pantofii mamei. În alte zile eram cântăreață sau profesoară, îmi plăceau clasele de gimnastică ritmică și mesele mari de sărbători sau în serile de vară, în care ne adunam cu toții în jurul mesei.
Mă simțeam adesea ca un om mare în trup de copil. Prin urmare, eram fascinată de lumea „oamenilor mari”, de înțelepciunea bătrânilor și de poveștile lor spuse cu o undă de nostalgie, sorbind cafea printre amintiri neprețuite. Mamaie îmi spunea povești „cu prinți și prințese” și așa îmi imaginam că va arăta și iubirea pe care o voi cunoaște când voi fi mare.
Îmi plăcea să fiu în preajma adulților, să îi ascult cu curiozitate, absorbind primele mele lecții despre viață, moarte, sens, loialitate, despre pierdere și despre iubirile care rămân sau care lasă urme. Purtam în mine și o blândețe ancestrală, ca și cum aș fi știut deja, fără să fi trăit pe de-a-ntregul.
Mai târziu, în călătoria mea personală prin terapie și în explorările cu constelațiile, am înțeles că acea profunzime timpurie avea rădăcini și mai adânci: în mine trăiau, nevăzute, ecourile generațiilor dinaintea mea. Viața a ajuns la mine purtând complexitatea istoriilor lor. Recunoașterea acestui fapt a fost o întoarcere emoționantă la origini, o onorare a luptelor, pierderilor, sacrificiilor, iubirilor trăite și a celor neîmplinite, a alegerilor grele făcute cu resursele de atunci.
Anii de școală au fost frumoși la început, tata mă ducea în fiecare dimineață și pe drum ascultam aceleași trupe și cântece pe repeat împreună. A fost perioada Backstreet Boys, Boyzone, Savage Garden și Santana. Încă știu versurile pe de rost.
Apoi, am trăit din ce în ce mai mult cu anxietate și teamă de nu-i dezamăgi pe părinți și pe profesori cu performanța mea școlară. Eram copilul cu coroniță și premiul I în fiecare an. Eram într-o clasă cu copii olimpici, nu-mi permiteam să greșesc, nici să mă opresc din acest ritm epuizant. Îmi era teamă că nu voi mai fi acceptată și iubită dacă nu continui munca către perfecțiune.
Am ajuns la unul dintre cele mai bune licee din București, Sf. Sava, dar în primul an am conștientizat că riscam să repet aceeași experiență copleșitoare din școala generală. Decizia de a mă muta în altă clasă a fost prima cu adevărat aliniată cu mine, deschizându-mi drumul spre cei mai frumoși ani de liceu, o perioadă pe care o port în suflet cu drag și bucurie. Acolo mi-am cunoscut cele mai bune prietene și am trăit experiențe de tânără adolescentă care iese din carapace și descoperă ce se află dincolo de învățat.
Prima facultate, ASE-ul, a fost o alegere ghidată de dorința părinților de a-mi oferi un viitor cu oportunități largi. După absolvire, am explorat diverse domenii, în companii râvnite de mulți, dar locul meu nu era acolo. Corpul meu, după patru ani de rătăcire profesională, mi-a strigat că e timpul să mă opresc și să mă întreb pentru prima dată: "Eu ce îmi doresc?".
Între timp, l-am pierdut pe bunicul meu, "tau" cum îi spuneam eu din copilărie, modelul de bunătate, dedicare și iubire necondiționată. Au urmat pierderea câinelui meu drag și, un an mai târziu, a bunicii. Durerea emoțională m-a condus spre terapie. Acolo am simțit pentru prima dată ce înseamnă să ai un spațiu al tău, unde ești văzut, ascultat, înțeles și acceptat exact așa cum ești – un sanctuar de siguranță pe care nu-l cunoscusem până atunci.
În acel an de introspecție, m-am gândit la drumul meu profesional, la ce eram cu adevărat bună, la valorile și nevoile mele esențiale. Atunci am decis să merg spre psihologie. Dorința de a ajuta, de a asculta și de a ghida oamenii mă însoțea încă de când scriam primele compuneri în școala primară, dar nu avusesem curajul să merg către un domeniu care încă era privit cu multă reticență. Mama mi-a spus atunci ceva înțelept: „Înscrie-te la facultate și ia-o pas cu pas, vezi pe parcurs ce vrei să faci.” Și așa am făcut.
Știi cum se simte atunci când ești într-un loc aliniat cu tine și cu dorința sufletului tău, când lucrurile se leagă natural și timpul zboară? Nu știu când au trecut anii de facultate și mai apoi, anii petrecuți în diferite formări, pe care le descopăr ca pe o etapă firească în procesul meu personal, în care cred cu adevărat și pe care îmi doresc să le aduc în practica mea profesională, oferind oamenilor cu care lucrez șansa de a lucra cu ei prin metode diverse și complementare, adaptate la nevoile lor individuale.
Relațiile de cuplu au fost mereu o temă predominantă în procesul meu personal de terapie. M-am confruntat adesea cu dinamici dificile care oglindeau, în mod dureros, tipare familiare din trecut. Multă vreme, am navigat prin relații cu aceleași strategii învățate timpuriu: dorința de a mulțumi, teama de conflict, tendința de a mă pierde în celălalt și de a prioritiza ce are el nevoie. Frica profundă de a nu fi iubită și de a rămâne singură mă făcea să tolerez dinamici nesănătoase, să-mi anulez vocea, nevoile și să-mi ignor propriile limite. Ajungeam să mă pierd pe mine, să nu mai știu cine sunt în afara relației.
Acum, la 35 de ani, relația mea actuală de cuplu este un tărâm diferit, construit conștient pe fundația acestor lecții dureroase. Este un spațiu în care încrederea, generozitatea, respectul și comunicarea deschisă sunt valori care ne ghidează. Am învățat să-mi exprim nevoile și limitele cu claritate, fără teama de a pierde iubirea. Este o relație în care mă simt în siguranță, văzută, auzită și apreciată pentru cine sunt cu adevărat și unde pot oferi același spațiu sigur și susținător partenerului meu.
Nu doar relația de cuplu s-a schimbat, ci modul în care mă raportez la relații în general. Am renegociat relații mai vechi, care nu mai erau aliniate cu mine, altele s-au încheiat și am trăit pierderea lor, iar altele și-au găsit spațiu să apară în viața mea și sunt foarte recunoscătoare pentru fiecare dintre acestea.
Poate și tu te regăsești în unele dintre aceste trăiri. Poate ai navigat prin relații în care te-ai pierdut pe tine, ți-ai construit viața pentru a nu-i dezamăgi pe ceilalți, ți-ai abandonat nevoi și părți din tine care încă așteaptă să le vezi sau ai repetat cicluri dureroase învățate devreme în viața ta.
Vreau să știi că nu ești singur(ă) în această călătorie. Drumul spre relații sănătoase și conștiente, spre încheierea ciclurilor familiale care ne țin în suferință, spre regăsirea sinelui autentic, a vocii și a puterii personale și construirea unei vieți aliniate în acord cu cine ești astăzi este un proces, nu un drum liniar. Este o călătorie care necesită curaj, blândețe și responsabilitate personală.
Acum mai mult ca niciodată, cred că vindecarea este posibilă și că putem construi relații de cuplu sănătoase și împlinitoare, dacă avem curajul să ne uităm în interiorul nostru, la ce trăim cu adevărat și să recunoaștem ce ne doare, ce ne lipsește, ce ne sperie și ce avem cu adevărat nevoie.
Această călătorie din ultimii 11 ani de lucru cu mine, m-a condus spre profesia de psihoterapeut și spre o înțelegere profundă a importanței relațiilor conștiente și sănătoase, a regăsirii propriei voci și puteri, a clarificării a ceea ce contează cu adevărat în viața mea și în legăturile cu ceilalți.
Am învățat, în cele din urmă, că drumul meu a fost exact așa cum trebuia să fie, cu toate experiențele dureroase și rănile vechi care au avut nevoie să fie revizitate și integrate. Am înțeles că a fi psihoterapeut înseamnă, înainte de toate, a fi om, cu propria poveste. Văd trecutul ca pe o parte integrantă a unei călătorii de-o viață. Pentru mine, acum, esențial este să trăiesc cu tot ce aduce viața – lumină și întuneric.
Sunt aici pentru tine, să te ajut să îți transformi rănile în surse de putere și schimbare. Prin blândețe radicală, te ghidez să te eliberezi de ce te ține blocat(ă) în trecut, să îți construiești relațiile pe care ți le dorești și o viață plină de sens. În spațiul sigur pe care îl creez, durerea devine baza unei transformări profunde și a unei existențe împlinite, în care îți trăiești propria viață, cu bucurie și încredere.